M-am născut în inima Codrilor Tigeciului, pe malul râului Tigheci, în satul Pleșeni din regiunea Cantemir. Acolo am copilărit pe o străduță mică cu doar 6 case, dar cu mulți copii în mahală. Eram năzbâtioasă când eram mică și făceam tot felul de șotii, iar cu păpușile nu mă prea jucam. Îmi plăcea să mă joc cu băiețeii, iar la grădiniță, niciodată nu dormeam la amiază, eu împleteam mănușele și fulărașe. Mai târziu m-am împrietenit cu o fetiță pe nume Anișoara, care locuia în alt capăt al satului, dar distanța nu era o problemă ca să mergem una la alta să ”mai stăm” ca fetele. Îmi plăcea nespus de mult să mă aflu în sânul naturii fie în pădurea deasă unde mergeam cu copiii să zburdăm sau să culegem ghiocei, toporași, viorele, brebenei, ciuperci, măcieș, coarne și multe altele….fie în livada de goldane unde mergeam ”la furat” goldane și la care ajungeam dacă traversam niște dealuri imense, pe atunci mi se păreau munți….fie pe malul iazului de la marginea satului care era la poalele codrului și la care ajungeam prin fundul grădinii la nenica, iar acolo la iaz, priveam cu plăcere cum strălucesc razele soarelui reflectate în valurile apei, urmăream comportamentul broscuțelor, aruncam cu pietricele în apă și cântam ”Măi ciobane de la oi” privind un ciobănaș cu turma lui de oi în jurul stânii undeva mai departe peste celălalt mal al iazului. Îmi plăcea să stau singură și să meditez….iar cel mai bine mă simțeam atunci când urcată sus pe scara de la ușa podului casei, eu stăteam ore în șir cu ochii la satul vechi ce se întindea pînă la pădurea înșirată cât vedeam cu ochii, era o priveliște foarte frumoasă mai ales toamnele multicolore și începutul verilor când verdele era proaspăt….așa îmi plăcea mie să stau pur și simplu și să îmi imaginez cum voi fi eu când voi crește mare. Cântam foarte des, nu mai știu ce cântam, probabil tot ceea ce auzeam pe la radio și tv…mama mă striga la mâncare, dar eu nu răspundeam, nici foame nu mi se făcea când eram acolo sus, pe scară!
Ca fiecare om am mers la grădiniță, acolo mama mea era educatoare, iar eu îmi permiteam câteodată să ”o ajut” pe mama să educe copiii. Apoi am mers la școală, Gimnaziul Pleșeni, care era la o distanță de 2 km de la casa noastră, 4 km pe zi parcurgeam pe jos, dar era sănătos și mie îmi plăcea. Noi copiii puteam să ne mai hârjonim pe drum, mie îmi plăcea că prietenul meu Stas îmi povestea filmele cu dinozauri și roboței pe care le privea, iar când ne întorceam spre casă de la școală, nu ezitam să nu trecem prin fâșia de măslini de pe marginea căii ferate, și mâncam atâtea măsline, chiar dacă mi se făcea gura pungă, încât îmi trecea foamea până ajungeam acasă. Iar când am mai crescut, prin clasa a cincea, acest drum de 4 km era un prilej perfect pentru a mai bârfi cu Anișoara despre unul, despre alta…Apoi am mers la Școala de Arte pentru copii ”Valeriu Hanganu” din Cantemir și aici am prins drag de oraș, îmi doream să locuiesc la oraș când voi crește. Tot aici la școală am gustat din experiența pe care o aveau cândva părinții noștri în ”Brigada școlărească”. Am mers în luna septembrie și octombrie la culesul poamei pe deal, la culesul merilor din livadă și a roșiilor din grădina Cooperativei Agricole Glia Pleșeni (colhoz). Atât de interesant mi-a părut, încât nu mai aveam poftă să mergem iarăși la ore de clasă.
Eram clasa a șasea când familia noastră s-a mutat cu traiul în orașul Cahul. Mi-a fost tare trist și plângeam după colegii de la școală, după peripețiile mele de la țară, după prietena mea Anișoara cu care ne scriam scrisori pînă în clasa a noua, după care ea a plecat să studieze în România și astfel am pierdut legătura. Aici, în Cahul am fost transferată la Școala Medie Generală ”Mihai Eminescu” și la Școala de Arte pentru Copiii ”Maria Cebotari”. La școală nu am avut partea de o primire foarte călduroasă din partea colegilor de clasă, dar profesorii mă iubeau pentru că învățam bine, eram cuminte, hărnicuță și mai și cântam! Pînă în clasa a noua m-am tot luptat cu colegii mei noi care erau împreună de la grădiniță, iar eu eram considerată în plus acolo. Anume comportamentul lor și presiunea asta asupra mea m-au făcut să devin o fire mai închisă în sine, o fetiță tăcută care își căuta de treabă în banca sa și învăța bine ca să le demonstreze colegilor că nu e mai prejos decât ei. Prieteneam și vorbeam foarte mult cu profesorii mei care îmi erau ca părinți, și de la ei am învățat să fiu luptătoare și nu atrag atenția la oamenii care mă dușmănesc. Astfel am devenit ambițioasă, încăpăținată, sigură pe sine atunci când era cazul și nu lăsam capul plecat atunci când aveam ce spune, viața mea devenea o luptă din care eu făceam tot posibilul să ies învingătoare pentru că eu aveam un scop bine definit spre care mergeam. Din totdeauna am știut ce vreau. Altă parte a lucrurilor a fost posibilitatea de a avea tot ceea ce îmi doream, nu întotdeauna obțineam, dar aspiram în continuare. Și aici, în Cahul, aveam fericita ocazie să mă delectez în sânul naturii pentru că pădurea orașului era chiar în spatele casei noastre. Mergeam în fiecare zi în pădure să iau apă de la izvor, o apă curată și gustoasă, încât și acum îi mai țin minte gustul. Mergeam cu plăcere la Școala de Muzică, acolo am învățat să vorbesc limba rusă. Apoi am început să cânt pe la evenimentele culturale organizate de Casa de Cultură și de Primăria orașului Cahul, cântam la fiecare concert și mă simțeam bine pe scenă. Scena pentru mine era o a doua viață, o viață frumoasă și mult dorită, o viață în care eu sunt ascultată pentru că tot ceea ce spun eu, altcineva nu mai spune tot așa. Era absolut contrar vieții mele de zi cu zi, cu probleme și multe întrebări.
După absolvirea școlii generale și a celei muzicale, am devenit elevă la Colegiul Industrial-Pedagogic din Cahul, la secția Arte, specializarea Instruire Muzicală. Aici a început o nouă etapă în viața mea. Am luat-o parcă de la ”0”. M-am acomodat foarte ușor în noua instituție cu noii colegi și profesori și cu noul sistem de învățământ. Îmi plăcea foarte mult să studiez la colegiu. Chiar dacă eram considerați elevi, eu mă simțeam studentă pentru că așa era atmosfera acolo și totdată, a apărut acea responsabilitate cu care trebuia să -mi însușesc o meserie, cea de educator muzical pentru grădinițele de copii și profesor de educație muzicală pentru școli și licee. La colegiu am avut parte de profesoare care îmi deveniseră prietene adevărate, încât după orele de curs, rămâneam ca să mai vorbim, ca să îmi mai povestească din experiența lor de viață și să îmi dea sfaturi pentru o viață de om matur, o nouă etapă a vieții care începea pentru mine. Pe lângă studii, îmi plăcea să croșetez și să împletesc. Îmi confecționam chiar haine și accesorii precum eșarfe, centuri, mănuși, berete, pe care le purtam cu mândrie pentru că chiar îi ieșeau bine și astfel aveam un stil propriu de îmbrăcăminte. Mai aveam o ocupație care îmi plăcea și din care învățam multe lucruri utile pentru o domnișoară, eram consultant la o companie de cosmetice și câștigam bani de buzunar din vânzările de produse cosmetice. La Colegiu a început o creștere a evoluției mele artistice, duceam o activitate artistică bogată. Cântam în corul și orchestra de muzică populară a Colegiului, eram membră a Orchestrei Ansamblului Nufărul a Casei de Cultură Cahul și continuam să cânt pe la concerte piesele mele solo. Pe la 17 ani am început să cânt pe la nunți, cumetrii și alte petreceri private. Erau niște câștiguri din care îmi procuram haine. Îmi plăcea să combin culorile și să asortez mai multe piese vestimentare. De aceea aveam multe haine, pe unele dintre ele nici nu reușeam să le port. În cursul III, când am împlinit 18 ani, chiar de ziua mea am completat dosarul cu actele necesare și am fost angajată în calitate de profesor de Canto la Școala de Arte pentru Copii ”Maria Cebotari”, pe care o absolvisem. Aici am lucrat cu copilași tare drăgălași, anume ei m-au învățat să îndrăgesc copiii și anume lecțiile cu ei au fost adevărata mea practică pedagogică. O altfel de practică pedagogică am făcut la grădinițe și școli cu grupe și clase întregi de copii. Acolo era mai greu, trebuia să mă fac ascultată de mai mulți copiii odată, dar am reușit, probabil am stofă de pedagog care mi se trage de la mama, bunica și bunelul care au fost și sunt pedagogi de meserie. Chiar dacă îmi plăcea pedagogia, eu însă, voiam să-mi îndeplinesc visul de a deveni artistă pe scena mare, iar pentru asta știam că trebuie să fac studii superioare în domeniu. Continuam să mă perfecționez ca interpretă mergând la festivale și cuncursuri, unde acumulam experiență și cunoștințe necesare unui artist interpret.
Când am absolvit Colegiul, eu deja știam că voi continua studiile la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, acolo unde am ales să studiez Folclorul la catedra Canto popular, și asta nu pentru că nu mă descurcam cântând muzică populară, ci pentru că nu știam nimic despre Folclor. Și din nou viața mea a început de la ”0”, dar de data asta a fost mai greu pentru că am venit într-un oraș deloc cunoscut, un Chișinău care mi se părea că nu o să-l învăț niciodată, am început să locuiesc la căminul studențesc cu încă trei fete în cameră, ceea ce pentru mine era de-a dreptul neobișnuit. E o școală a vieții experiența de a împărți cu un om necunoscut o bucățică de piine, de a locui sub același acoperiș cu încă 200 de studenți, de a merge ”acasă”, iar acolo întâlnești colegii tăi de facultate etc. La cămin am învățat să dorm în gălăgie, șă gătesc, să spăl haine și să am grijă de mine pentru că nimeni nu o făcea în locul meu. Începusem o viață matură care pe lângă învățătură, mai conținea și responsabilitatea de a duce un trai de sinestător, fără mama și tata. 4 ani de studii au zburat ca gândul și au lăsat în urmă amintiri frumoase, cele mai frumoase amintiri de pînă acum. Aici la Conservator am aflat ce este acela Folclor și cu ce ”se mănâncă”, aici am întâlnit oameni pe care îi știam de la televizor. Aici am avut parte de profesori care știu să-și facă meseria bine și să te îndrepte spre o direcție anumită, cea pe care tu o țintești, iar ei te ajută și o atingi. Aici m-am copt în același aluat cu oameni care au un scop în viață, uneori au același scop ca și mine, și de aici pornește o altfel de luptă, una care să mă facă să prosper în domeniul muzicii, o luptă în care dacă ies învingătoare, am atins țelul vieții mele, iar acest țel trebuie menținut, de altfel, colegul din spate îmi ia locul și eu am numai de pierdut.
În 2010 am făcut primele imprimări în studio, am imprimat 3 colinde de Crăciun, iar cu cea mai frumoasă dintre ele mi-am făcut lansarea oficială la Moldova 1 în cadrul emisiunii ”Bună dimineața”. În acel moment eram deja înregistrată ca Interpretă și Autor de Operă de Artă la ASDAC. Apoi am mai imprimat și alte cântece folclorice cu care am mers pe la toate posturile de radio și tv. Așa a început activitatea mea artistică la nivel profesionist, la nivel de țară. Totodată aveam tot mai multe și mai multe evenimente private la care mergeam să cânt cu drag și câștigam bani din care îmi ajungea să duc un trai decent și să adun pentru investiții în muzică. Iar pentru a-mi extinde activitatea și publicul iubitor de folclor, am mers la Festivaluri Naționale de Folclor din România, unde am acumulat, pe lîngă premii, foarte bună experiență, mi-am făcut cunoștințe noi și chiar prieteni. Activitățile mele deveneau tot mai multe și mai multe, încât foarte rar reușeam să merg acasă la părinți. Mergeam doar în vizită când aveam timp mai liber, dar părinții mei, fiind conștienți de meseria pe care ei înșiși m-au ajutat să mi-o aleg și să mi-o construiesc, au fost întotdeauna răbdători și indulgenți, de o inteligență rară. Ei sunt părinții care îmi oferă libertate pentru că știu că mie îmi place libertatea. Aici mă refer la libertatea de a gândi și de a acționa așa cum consider eu de cuviință pentru că eu sunt responsabilă de viața și meseria mea și eu îmi cunosc cel mai bine culisele vieții mele, mai ales când această viață este una specială, este o viață necunoscută și neînțeleasă pentru oamenii de altă meserie, precum sunt părinții mei. De altfel, cred că fiecare om trebuie să știe să-și trăiască viața în dependență de meseria pe care o practică și de valorile și principiile pe care le are, fără să fie influiențat de oameni din domenii total condradictorii. Vorba aia: ” cine se aseamănă, se adună” , or ”Dacă sădești un măr într-un lan de grâu, ce roade vei culege din acest pom?”
Pasiunea mea pentru lucrul manual nu a dispărut niciodată, de aceea, îmi place foarte mult să brodez. Brodatul mă liniștește și mă face să simt timpul. Brodez întotdeauna ascultând muzică populară, ușoară, jazz, clasică, pop, lăutărească veche, funk, soul și alte genuri. Toate îmi plac. O altă pasiune a mea este să citesc literatură psihologică. Citesc mult de pe internet, dar ador să țin în mână cartea sau revista proaspăt scoasă din tipar, ador mirosul de hârtie.
Compun muzică și scriu texte. Iar atunci când realizez un cântec, simt că această creație îmi este ca un copil. Pe lângă faptul că am inspirație, mai sunt de părerea că un interpret transmite mult mai bine mesajul către public atunci când acest mesaj este propria lui trăire, propriul său gând, propriul său cuvânt. Viața mă inspiră. Mă inspiră oamenii. Mă inspiră succesele și eșecurile trăite pe propria piele, dar și cele văzute la alți oameni.
Iar dacă în copilărie și adolescență Muzica era o pasiune pentru mine, acum ea este sensul vieții mele și nu mă văd făcând altceva decât muzică. Am multe de spus prin cântec și va trebui neapărat să o spun, de altfel nu mă voi simți împlinită, de altfel în zadar îmi dă Dumnezeu atâta libertate dacă nu aș folosi-o. Viața mea este Muzică. De mică am crescut cu Ea și acuma Ea îmi este alinare, speranță și putere.